Atelierul de Murano

„Lavoro a lume” este tehnica în care se folosește flacăra unei torțe pentru a topi sticla și a crea obiecte, sculpturi sau mărgele din sticlă. Aceasta este identificată ca a doua etapă a prelucrării sticlei, deoarece sticla utilizată este deja formată sub formă de bețișoare care sunt produse în cuptor și apoi topite ulterior. Tehnica folosită astăzi este foarte similară cu cea utilizată în secolele trecute. Deși unele instrumente sunt mult îmbunătățite în prezent, în special torța, bazele rămân aceleași și instrumentele folosite unelte utilizate și trecut: cuțite, pensete, foarfece și tije metalice pe care sunt construite mărgelele.

Sunt multe locuri în lume unde tradițional se lucrează sticla, iar ceea ce diferă de la un loc la altul este tipul de sticlă utilizat, care este caracteristic fiecărui loc în parte. Ceea ce identifică sticla de Murano și a făcut-o celebră ca sticlă artistică este faptul că este o sticlă moale, adică o sticlă care se topește la temperaturi scăzute în comparație cu alte tipuri de sticlă, și care se răcește încet, lăsând astfel timp pentru a fi modelată manual. Temperaturile de lucru ale sticlei variază de la 720° (temperatura de înmuiere) până la 1000/1100° (temperatura de picurare). Odată ce temperatura scade sub 600°, sticla este prea dură pentru a fi lucrata.

Una dintre caracteristicile principale ale acestui tip de sticlă este că este extrem de sensibil la fluctuațiile de temperatură. Controlul acesteia este fundamental în fiecare etapă a procesului de prelucrare. Și la sfârșit, în timpul răcirii, temperaturile trebuie gestionate în mod corespunzător. Sticla trebuie lăsată să se răcească cât mai lent posibil, nu pot fi lăsate să se răcească la aer, deoarece au întotdeauna stresul derivat din orificiu și din acul pe care sunt montate, astfel că trebuie întotdeauna răcite în interiorul unui material refractar.
Scurtă istorie: Lavorarea la lume este una dintre cele mai vechi tehnici utilizate pentru prelucrarea sticlei. Numele provine de la faptul că primele flăcări de lucru erau obținute chiar de la o lampă.
Lampă, alimentată cu ulei sau grăsime și revigorată de suflul unui făcător de foc. Nu toți știu că producția de mărgele din sticlă este printre cele mai vechi documentate în Veneția. Știm deja că încă din jurul anului 1300, mărgelele din sticlă erau comercializate de comercianții Serenissimei cu Orientul, adesea vândute ingenios ca pietre prețioase. Una dintre primele caracteristici care a făcut faimosă sticla de Murano în lume era gama vastă de culori pe care s-a reușit să le dezvolte, transparente și strălucitoare, căutate în special pentru a imita culorile pietrelor prețioase și semiprețioase. Astăzi, dovada acestui lucru a rămas în numele pe care diferitele culori le-au păstrat, care sunt, tocmai, cele topaz, rubin, smarald, ametist, turcoaz, etc.
Dezvoltarea majoră a artei prelucrării la flacără și a mărgeluțelor de sticlă a avut loc începând cu anul 1500, când, sub impulsul epocii coloniale și deschiderii unor noi piețe, prelucrarea unei mase dense de sticlă pentru producția de mărgele a generat o piață prosperă. Mărgelele de sticlă venețiană au fost literalmente exportate peste tot în lume. Adesea folosite ca monedă de schimb cu populațiile autohtone din diferite continente, ele au contribuit, de asemenea, la menținerea industriei sticlăriei de la Murano în viață ori de câte ori producția artistică de sticlă în cuptor a fost suspendată, menținând cuptoarele active.
Prelucrarea la lampă a suferit o îmbunătățire semnificativă din punct de vedere tehnic după anul 1840, când a fost introdusă utilizarea unei lămpi cu gaz și nu mai a fost folosită grăsime. Avantajele au fost considerabile: de la locuri de muncă mai sănătoase la o flacără mai curată care permitea menținerea culorilor mai strălucitoare. În plus, flacăra alimentată cu gaz permitea o reglare mai bună a acesteia, în funcție de nevoile de producție, fiind mult mai economică.
La fel ca și în cazul prelucrării în cuptor, prelucrarea la lume era inițial legată de relațiile de familie. Dacă șeful familiei lucra în industria sticlăriei, toți membrii familiei erau implicați. Femeilor li se atribuiau etapele finale ale procesului de prelucrare: finisarea și ambalarea pieselor de cuptor sau înșirarea mărgelelor. Inițial, doar văduvele și orfanele sticlariilor aveau voie să lucreze activ cu sticla. Mai târziu, când cererea de mărgele a cunoscut o creștere semnificativă, prelucrarea mărgelelor de sticlă la lampă a devenit o practică răspândită printre femei, fie la domiciliu, fie în mici laboratoare, iar figura mărgelarului a devenit, la Veneția și Murano, comună și caracteristică ca cea a “perlera” (femeie angajată în înșirarea mărgelelor, activitate adesea desfășurată acasă, integrată în viața de familie a femeilor).
După dizolvarea corporațiilor, la începutul secolului al XIX-lea, industria mărgelelor a fost cea care a reușit să reziste cel mai bine, ajungând până în primele decenii ale secolului XX cu înființarea Societății Venețiene pentru Industria Mărgelelor, care se estima că avea peste 4000 de angajați (între fabrici și diversele mici ateliere casnice), toți implicați în producția de mărgele.
După războaiele mondiale, întregul sistem economic mondial era în criză și de aceasta nu au fost scutite activitățile de producție a sticlei. Conteriile au fost închise definitiv la începutul anilor ’80, iar prelucrarea la flacără și a perlelor a continuat în special datorită micilor ateliere, care în acest domeniu, până în ziua de azi, reprezintă forma cea mai răspândită în Murano.